Sfantul Vasile cel Mare . Viata si opera inspiratie pentru lucrarea preotului

Cuvinte duhovnicești Septembrie 24, 2012

 

“ne-ai făcut, Doamne, pentru Tine

 şi neliniştit este sufletul nostru

până nu se va odihni întru Tine”(Fer. Augustin)

Inaltpreasfintite Parinte Mitropolit,

Preacucernice parinte protopop, Preacuvioase  parinte secretar,

Preacucernici parinti ,

Tema discutiilor de astazi este inclusa in ciclul manifestarilor inchinate in acest an sfintilor capadocieni. Vom incerca astazi in cateva cuvinte sa evidentiem cateva aspecte din viata si opera social-caritartiva a Sfantului Vasile cel mare care sunt modele actuale  vrednice de urmat pentru lucrarea misionara a preotilor din zilele noastre.

            Sfantul Vasile era numit  “cel mare” chiar si in randul contemporanilor sai si isi binemerita titlul din numeroase motive . Era “cel mare” ca  exponent al doctrine crestine si ca autor de omilii folositoare de suflet dar “si mai mare” in viata practica , in rolul sau de prelat al bisericii si de om al faptelor . Putem spune , pe drept cuvant , ca, dintre cei trei mari Capadocieni , Vasile era cel practic, Grigorie de Nazians vorbitorul si scriitorul ,iar Grigorie de Nyssa ,ganditorul.

            Sfantul Vasile cel  Mare a transpus in practica indemnurile la milostenie din predicile sale sociale . El nu face altceva decat sa puna in practica ceea ce a fost invatat inca din frageda copilarie in cadrul familiei sale . Sf. Grogorie Teologul (+390) care cunostea bine familia Sf.Vasile  , inchina randuri miscatoare faptelor si virtutii bunicului si bunicii sfantului Vasile.:”Acestia desi erau invatati cu viata cea indestulata la conacul lor , au apucat cararile muntilor in vreme de prigoana ….de voiau sa-si tina lucrurile era de-ajuns sa jertfeasca idolilor …duhul lor insa era atat de patrun de dragostea de Biserica , incat nu au stat mult pe ganduri cand a fost sa aleaga intre Hristos si bogatie .L-au ales pe Hristos slujindu-I in vaile salbatice ale muntilor sub viforul iernii si blandeata primaverii ,in amenintarea fiarelor si in frumusetea podoabei firii inconjuratoare.

            Macrina ,bunica Sf,Vasile a fost marea personalitate ce a influentat viata nepotului Vasile si a nepoatei  Macrina. Invatatura si teologia batranei erau amintirile ei :istoriile primei biserici a Pontului, luptele si suferintele pentru credinta ,predicile inflacarate ale ep.Grigorie al Neocezareii.Stia bine si tainele vietii practice, le strabatuse ea insasi sub inraurirea marturisitorilor si a mucenicilor.

Toate acestea se petreceau seara de seara , la lumina vetrei :poveste, legenda ,istorie vie .Batrana folosea astfel , in chip stiut sau nestiut cele mai sigure mijloace de a insufla duh in sufletele neprihanite ale micului Vasile si micutei Macrina.

Sfântul Vasile va spune despre sine mai târziu, într-o scrisoare, că “am păstrat în mine învăţătura despre Dumnezeu pe care am primit-o în copilăria mea de la fericita mea mamă şi de la bunica mea Macrina şi pe care apoi am îmbogăţit-o. căci eu n-am schimbat părere după părere odată cu vârsta, ci mai mult am desăvârşit ceea ce primisem la început prin învăţătura lor. După cum sămânţa creşte şi se măreşte, dar în sine rămâne aceeaşi şi nu se schimbă, ci se desăvârşeşte – prin creştere – tot aşa şi la mine aceeaşi cunoştinţă s-a dezvoltat numai şi s-a desăvârşit”.[1] In timpul anilor de studiu remarcam ceea ce spune bunul sau prieten Grogorie de Nazians : ei nu cunoşteau “decât două căi: cea dintâi de mare preţ, cea de-a doua de o valoare mai mică; cea dintâi ducea spre casele noastre sfinte şi spre profesorii care propovăduiau în ele, pe când cea de-a doua ducea la profesorii de ştiinţe profane”.[2] După terminarea studiilor, Sf. Vasile practică un timp retorica. Dar în acest răstimp se pare că a purtat multe discuţii cu sora mai mare, Macrina. Aceasta “l-a înduplecat să păşească spre ţinta adevăratei filosofii şi înţelepciuni, încât, lăsând la o parte mândria lumească şi ajungând să dispreţuiască slava învăţăturilor deşarte, a trecut la viaţă cea cu adevărat activă şi plină de nevoinţe… şi a început să se pregătească, prin deplină lipsire de slavă şi averi, pentru viaţa cea cu adevărat virtuoasă.

Primul pas concret pe calea desăvârşirii sale în lumina Evangheliei a fost făcut de Sf. Vasile prin primirea tainei Sfântului Botez la anul 357, imediat dupa botez imparte averea sa saracilor .Aceasta misiune a Sf.Vasile am putea-o numi “izbavire” caci s-a izbavit de o mare povara lumeasca. “Daca vei zice :voi  da saracilor atunci cand voi umplea al doilea rand de jitnite , lunga viata ti-ai hotarat .Ia seama sa nu te surprinda inainte de termen grabita ziua din urma” . Apoi întreprinde o călătorie în Egipt, Palestina, Celesiria şi Mesopotamia, pentru a cunoaşte pe asceţii din acele locuri. Singura anunţare a efectuării acestei călătorii a făcut-o el însuşi printr-o mărturisire că “am admirat modul lor de viaţă retras, energia lor la lucru, m-am minunat de rezistenţa în rugăciuni şi despre modul cum au reuşit să devină stăpâni asupra somnului, fără ca să se lase înfrânţi de vreo necesitate naturală…”.

            Întors în Asia Mică, Sf. Vasile se retrage în Pont, pentru a căuta un loc potrivit noului său stil de viaţă. A găsit un loc retras, pe malurile râului Iris, unde a vieţuit cinci ani. În aceşti ani adânceşte studiul Sfintei Scripturi, tot în această perioadă, Sf. Vasile se familiarizează şi cu scrisul unor părinţi şi scriitori bisericeşti. Dar rezultatul direct şi poate cel mai important al activităţii Sf. Vasile în Pont este organizarea monahismului. Noutatea pe care o aduce el în organizarea vieţii retrase este răspândirea monahismului chinovial, Sf. Vasile arată că anahoretismul nu corespunde poruncii evanghelice a dragostei şi slujirii aproapelui din cauza caracterului său individualist şi separatist. Superioritatea cenobitismului constă în aceea că el, asemeni trupului Domnului, ţine pe toţi membrii comunităţii în interdependenţă, înlesnind lucrarea lucrurilor în unitatea Duhului. Practic, Sf. Vasile a desfiinţat mulţimea de colibe specifică cenobitismului pahomian introducând în locul lor chiliile sub un singur acoperiş, masa în comun, munca în comun, rugăciunea în comun şi un singur prezviteros faţă de care monahii trebuie să fie ascultători până la moarte.[3] Necesitatea de a răspunde diferitelor întrebări ce i se puneau de către cei dornici de desăvârşire a fost una dintre cauzele majore care au dat naştere compunerii corpului de scrieri ascetice ale Sf. Vasile cel Mare, din care cităm: Principii de ucenicie ascetică, Despre renunţarea la lume; Podoaba vieţii călugăreştiRegulile mariRegulile miciEpitimiile  şi  Constituţiile ascetice.

            Iata care ii era viata Sfantului Vasile :se trezea in zori, citea psaltirea si imne bisericesti vreme indelungata pana la rasaritul soarelui aopi incepea diferite treburi sip e acestea le facea rugandu-se .Rugaciune ii era tovaras nedespartit ,ii tinea sufletul bucuros si vesel. Lecturile biblice reprezentau cea mai intensa si placuta indeletnicire .Lui Grigorie ii zice asa :”Rugaciunea cea buna este aceea care il face pe Dumnezeu simtit sufletului .Pentra a ajunge la o asemenea stare e foarte greu. De multe ori trebuie sa treci peste o mie si una de nevointe zilnice. Ca monah incepator se nevoia sa se elibereze de patimi care creau in fiinta lui tulburare asemenea raului de mare.Patimile erau preocuparea lui zilnica, nu ca-l interesau ci pentru ca erau cele care trebuia sterse „Vai de vanatorul care nu stie sa-si caute prada si care nu e antrenat cu trasul la tinta”.Cat despre mancare Sfantul Vasile manca doar cat ii era foame si bea cat ii era sete.  Pentru a nu cadea in lacomia pantecelui ci doar atat cat sa-si pastreze trupul sanatos. Sf.Vasile avea o viziune ortodoxa asupra omului nu platonica. Omul este o existenta unitara :suflet si trup, amandoua acestea sunt vrednice de cinste.

            Cel mai curios lucru e ca ascetul Vasile se interesa cu placere de problemele celor ce se aflau in lume si urmarea sa tina legatura cu cei dinafara. Prietenii lui , de multe ori inalti demnitari ii cereau sa le ingaduie sa-si trimita copiii la el pentru o vreme mai scurta sau mai lunga iar pustnicul ii primea cu mare bucurie, devenea sfetnicul ideal al tinerilor prietenul pe care nu-l vor uita niciodata. Faptul ca Sf. Vasile n-a rămas cu totul rupt de ceea ce s-a numit viaţă publică a Bisericii rezulta si din participarea la Sinodul din Constantinopol, care a sprijinit formula omiană că “Fiul este asemănător (όμоιоς) cu Tatăl în toate”

            Ce se petrecea deci cu Sf.Vasile ? Pentru ce slujire il randuise Dumnezeu? Pentru pustie ori pentru  oamenii din lume ?

            Odata cu hirotonia in preot a Sf. Vasile incepe adevarata sa activitate in sprijinul aproapelui. Acum sfantul a inteles ca trebuie sa vietuiasca pentru ceilalti mai mult decat pentru sine insusi .Sfanta masa si grija pastoreasca sunt de acum noua sa lupta. O foarte mare problema era atunci apararea dreptei credinte iar sfantul Vasile era unul dintre cei mai buni aparatori . Faima de apărător al credinţei a preotului Vasile a depăşit graniţele eparhiei Capadociei, fapt ce a provocat invidia episcopului Eusebiu. Şi întrucât situaţia de tensiune între preotul Vasile şi episcopul său a avut ecou în rândurile credincioşilor, care se împărţiseră în două tabere, Sf. Vasile se retrage pentru a doua oară pe malurile Irisului, în Pont, spre a evita agravarea situaţiei din Biserica Cezareei Capadociei. Dar când semiarienii, sprijiniţi de împăratul Valens (364-378), au început să tulbure tot mai mult viaţa Bisericii, episcopul Eusebiu recunoscând valoarea Sf. Vasile s-a împăcat cu el şi l-a luat drept cel mai apropiat colaborator al său. Prin modestia şi tactul său irenic, Sf. Vasile a ştiut să influenţeze activitatea episcopului Eusebiu, fără ca acesta să fie lezat în orgoliul său, astfel că “episcopul conducea poporul, dar în taină Sf. Vasile îl dirija pe episcop.”[4]

            Foametea care s-a abatut in anul 368 asupra Capadociei a aratat inca odata ca sfantul Vasile era nu numaiun om al cuvantului ci si al faptei. El nu numai că a predicat milostenia, sprijinind cuvântul cu exemplul prin punerea întregii sale averi la dispoziţia săracilor, dar a şi trecut la acţiuni organizate pentru combaterea lipsurilor şi a foametei care s-a abătut asupra Capadociei. Prin autoritatea cuvântului său, Sf. Vasile a convins pe bogaţi să predea grâul pe care-l păstrau ca să-l vândă la preţuri mari. Grâul adunat era apoi împărţit săracilor ameninţaţi de foamete. Cu pana sa măiastră, Sf. Grigorie de Nazians îl aseamănă pe marele său prieten cu Iosif, fiul lui Iacov, care a salvat de la foamete pe evrei cu grâul egiptenilor.

            Prin grija Sf. Vasile se puteau vedea mulţimile de înfometaţi adunându-se în pieţele Cazareei, unde el le împărţea hrana trupească “apoi treceau cu toţii la biserică unde, cu emoţie în glas, el îi sătura pe toţi, săraci şi bogaţi, cu hrana şi mai preţioasă a cuvântului lui Dumnezeu”.

            Caracterul nou al acţiunilor preotului Vasile constă nu numai în formularea şi practicarea largă a milosteniei creştine, ci în trecerea de la milostenie personală accidentală, la milostenia organizată colectivă, care se va desăvârşi mai ales în anii de păstorire ai episcopului Vasile lucru care ii va aduce si renumele de „patron al saracilor”. Sf.Vasile a stiut ca nimeni altul a impleti in sufletul său iubirea si milostenia crestina .

Vasiliada, oraşul milosteniei

Marea dragoste a Sfântului Vasile faţă de semeni s-a concretizat, mai ales, în acel important aşezământ filantropic pe care credincioşii l-au numit Vasiliada, după numele Sfântului Vasile. Sfântul Grigorie din Nazianz ajunge să vorbească de Vasiliada ca de un întreg nou oraş Acest aşezământ a fost construit la marginea Cezareei, fiind considerat un adevărat oraş al carităţii, în care el a adunat pe cei săraci, înfometaţi sau abandonaţi de toate vârstele şi din toate părţile şi le-a împărţit alimente. Aici fiecare boală îşi avea rezervată clădirea sa, mediul şi personalul respectiv de îngrijire, iar orfanii erau întreţinuţi, educaţi şi învăţaţi în şcoli de artă şi meserii înfiinţate special în acest scop. În această instituţie de binefacere s-a concretizat un întreg ansamblu de preocupări sociale şi de acţiuni pentru dreptate ale acestui mare ierarh, menite să îmbunătăţească situaţia celor lipsiţi şi oropsiţi din vremea sa, de care nu se ocupa nimeni. Aziluri pentru străini, case de binefacere pentru cei săraci, călători şi pelerini, spitale pentru cei bolnavi - între care şi o leprozerie, şcoli de reeducare a fetelor căzute, ateliere pentru tot felul de meserii, casele personalului medical, toate acestea formau această instituţie de asistenţă socială. Sfântul Vasile cel Mare se îngrijea de tot ceea ce era necesar pentru viaţa acestui aşezământ de binefacere. Însă şi mai impresionant este faptul că Sfântul Vasile nu s-a sfiit să aducă în casele de binefacere pe cei mai ignoraţi oameni ai vremii, pe leproşi, care, din cauza bolii lor, erau ocoliţi de toată lumea.

 

Această instituţie de caritate se subîmpărţea în diferite compartimente, după nevoile celor în cauză şi a celor care îi slujeau. Aici se afla biserica şi locuinţa mitropolitului. În apropiere se aflau camerele pentru guvernatorul provinciei, locuinţele clericilor, camere pentru oaspeţi, pentru străini, azilul bătrânilor şi spitalul bolnavilor. Ierarhul locuia aici pentru a fi în mijlocul suferinzilor şi al săracilor, cu scopul de a-i asculta, înţelege şi ajuta la timp. Tot aici se aflau locuinţele medicilor şi a întregului personal ajutător. Pentru a crea călugărilor posibilităţi de a fi în slujba semenilor, a anexat la mănăstirile din eparhia sa spitale, aziluri pentru bolnavi şi săraci, precum şi orfelinate care erau conduse chiar de el. Întreţinerea acestor aşezăminte de asistenţă socială Sfântul Vasile a făcut-o din averile sale şi ale Bisericii.

Întreaga operă literară a Sfântului Vasile este inspirată din activitatea sa practică.

În predicile sale, face nenumărate îndemnuri la săvârşirea milosteniei, :„Dacă toată subzistenţa ta se reduce la o singură pâine şi un sărac vine la uşa ta să-ţi ceară de mâncare, scoate din cămara ta acea unică pâine şi, ridicând mâinile spre cer, adresează lui Dumnezeu acest cuvânt pe cât de mişcător, pe atât de nobil: «N-am decât o pâine, Doamne, primejdia îmi stă în faţă; dar eu dau, din puţinul pe care-l am, fratelui înfometat; ajută Tu Însuţi pe robul Tău care este în pericol. Eu cunosc bunătatea Ta, mă încred în puterea Ta. Tu nu amâni multă vreme harurile Tale, ci împarţi când vrei darurile». Dacă tu vorbeşti şi lucrezi astfel, pâinea pe care o dai în strâmtorare va produce roade multiple: ea va fi germenul unui seceriş bogat, gajul hranei tale, garantul îndurărilor divine“ (Omilia la secetă).

Sfântul Vasile îndeamnă pe păstoriţii săi a nu opri circuitul iubirii dumnezeieşti, a nu-şi însuşi doar pentru ei înşişi bunurile hărăzite de Dumnezeu, ducându-i cu mintea la animalele care se folosesc în comun de cele ce răsar în chip firesc din pământ: „Turme de oi pasc pe unul şi acelaşi munte; nenumăraţi cai îşi culeg hrana pe una şi aceeaşi câmpie; şi toate celelalte animale lasă unele altora hrana de care au nevoie. Dar noi oamenii ne însuşim bunurile comune tuturora şi ne facem singurii stăpâni pe cele ce sunt ale celor mulţi“ (Omilii şi cuvântări, omil. a VIII-a, VIII). Într-o altă omilie, Sfântul Vasile le aminteşte păstoriţilor de secolele primare ale creştinismului, când toţi aveau toate în comun (Fapte, 2, 44): „Să imităm prima adunare a creştinilor! Aceia aveau toate în comun: viaţa, sufletul, înţelegerea; masa le era comună, frăţia nezdruncinată, dragostea nefăţarnică; multele trupuri făceau un singur trup; feluritele suflete erau unite într-o singură înţelegere“ (Ibidem).[5]

Cine miluieşte acum, va fi miluit în viaţa viitoare

Sfântul Vasile consideră că este imperios necesar să nu se uite mai ales de bucuria ce o vor trăi cei milostivi la judecata din urmă: „Dumnezeu te va primi, îngerii te vor aplauda, toţi oamenii, câţi sunt de la începutul lumii, te vor ferici; slava veşnică, cununa dreptăţii, împărăţia cerurilor vor fi răsplăţile bunei administrări a acestor bogăţii stricăcioase“ (Omilii şi cuvântări, Omilia a VI-a, III).

Cine merită şi cine nu merită milostenie?

A milui pe cineva care şi-ar putea câştiga prin muncă existenţa poate deveni o sursă de încurajare a cerşetoriei şi, în final, a păcatului capital al lenei.

În secolul al IV-lea, Sfântul Vasile cel Mare îndemna pe creştini la mai multă prudenţă şi discernământ în ceea ce priveşte destinaţia milosteniei lor. Amintind de cei care fac din infirmităţile trupului lor un prilej de neguţătorie, menţionează că acordarea de ajutoare acestora poate ajunge prilej de răutate şi, în astfel de cazuri, îndeamnă pe creştini la a oferi acestora o sumă mică pentru a scăpa de circul pe care-l fac unii dintre aceştia când cer milostenie: „Negreşit nu-i folositoare dărnicia celor care alcătuiesc cântece plângăreţe, ca să moaie inimile femeilor, nici celor care fac din infirmităţile trupului lor şi din răni prilej de neguţătorie. Acordarea de ajutoare acestora ajunge prilej de răutate. Lătratul unora ca aceştia trebuie potolit cu câţiva bani; trebuie, însă, să arătăm milă şi iubire de fraţi faţă de cei care sunt învăţaţi să sufere necazul cu răbdare. Despre aceştia ni se va spune: «Am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc» (Matei, 25, 35) şi celelalte“ (Omilii la Psalmi, omil. I la Psalmul XIV, VI). În epistola 150, Sfântul Vasile i se adresează lui Amfilohie, în care printre altele îi dă următorul sfat: „… trebuie să ai experienţă ca să faci deosebire între cel aflat cu adevărat în nevoi şi cel ce cerşeşte din lăcomie. Cine dă unui nenorocit dă lui Dumnezeu, dar cine dă unui vagabond acela aruncă banii la câini, pe care neruşinarea îl poate face respingător, dar pe care lipsa nu-l face vrednic de milă“ (Epistole, epist. 150, III)

Nu in ultimul rand trebuie sa amintim si de Sfantul Vasile cel mare ca liturgist si liturghisitor. Sf. Vasile cel Mare ca liturghist

            Sf. Vasile cel Mare a trăit într-o epocă de importanţă decisivă pentru dezvoltarea şi evoluţia ulterioară a cultului creştin în serviciul cărora el ca şi Sf. Ioan Gură de Aur a pus prestigiul şi eleganţa culturii lui profunde şi multilaterale precum şi neîntrecutul lui talent literar şi oratoric, nu este de mirare că creştinătatea ortodoxa l-a preţuit ca mare maestru a rugăciunii şi-l socoteşte ca autor al unuia din cele două Liturghii bizantine care se săvârşeşte astăzi pretutindeni[6].

Sf. Vasile cel Mare nu era doar un teoretician al slujbelor ci şi un săvârşitor al lor. Sfera cuvântului de liturgist în sens larg dobândeşte contur şi mai concret dacă adăugăm:/ faptele sale de evlavie adâncă, de postiri şi rugăciuni făcute în tainele sufletului pentru el şi pentru toţi fiii duhovniceşti[7].

Sfântul Grigorie de Nazianz, în cuvântarea sa funebră (ţinută la puţină vreme după moartea Sfântului Vasile, spune că acesta a compus, între altele, şi „formulare de rugăciuni (şi) rânduiala altarului” biografia Sfântului Vasile, atribuită lui Amfilohie, episcop de Iconiu (f c. 403), ni se istoriseşte că, la hirotonia sa de episcop, Sf. Vasile s-a rugat lui Dumnezeu şase zile în şir să-l învrednicească a săvărşi Jertfa cea nesângeroasă cu propriile sale cuvinte. În a şaptea zi Mântuitorul i s-ar fi arătat în vis, împlinindu-i dorinţa. Sculându-se din somn, Sf. Vasile a început a vorbi şi a scrie, inspirat: «Să se umple gura mea de laudă, ca să cânt mărirea Ta, Doamne...», şi celelalte rugăciuni din rân­duiala Liturghiei"[8].

Sântul Vasile cel Mare va rămâne mereu „un luceafăr pe bolta sfântă a Bisericii”, va rămâne un om deosebit pentru ignoranţi, un sfânt pentru creştini, o etapă pentru istoria mântuirii, un părinte bun pentru cei ce se roagă lui, un ierarh corect şi mult dăruitor de minuni pentru preotul adevărat.

 

Concluzii:

Sfantul Vasile cel Mare reprezinta simbolul energiei si al actiunii puse in slujba oamenilor.

Complet in pregatire si echilibrat in manifestare, el ramane nu numai teoreticianul sau analistul milosteniei, ci si practicantul ei prin excelenta.

Ca teolog, Sfantul Vasile cel Mare si-a adus o contributie importanta la triumful Ortodoxiei niceene prin tratatul Contra lui Eunomiu, aratand ca Dumnezeu nu poate fi cunoscut in fiinta Sa, ci numai prin lucrarile Sale, pe calea ratiunii.

In tratatul Despre Duhul Sfant, dedicat episcopului Amfilohie, Sfantul Vasile cel Mare arata egalitatea si consubstantialitatea Duhului Sfant cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi.

Ca ascet, alcatuieste Regulile mari (55) in cuprinsul carora intalnim principiile de baza ale vietii monahale, avand ca fundament Sfanta Scriptura, si Regulile mici, formate din 313 aplicatii sau raspunsuri la diferite intrebari privind monahismul.

Ca exeget, a scris Omilii asupra Psalmilor si Omilii la Hexaimeron, alcatuind un amplu tablou al creatiei.

Ca liturgist, a alcatuit Liturghia care-i poarta numele. Si numeroase rugaciuni.

Ca indrumator al vietii duhovnicesti, Sfantul Vasile cel Mare a alcatuit, in Pont, impreuna cu Sfantul Grigorie de Nazians, o Filocalie cuprinzand texte ascetice din opera lui Origen.

Ca pedagog, scrie Omilii catre tineri, indemnandu-i sa-si insuseasca, pe langa cunostintele teologice, si o serioasa cultura generala.

Sensibil la tot ce se petrecea in jurul sau, preocupat de viata sociala, demascand inegalitatile existente, intervenind cu simt critic in desfasurarea ei, considera, pe buna dreptate, “ca nu poate exista pace sociala fara o dreptate sociala”.

Transpunandu-si in practica ideile si conceptia sa sociala, a infiintat aceea institutie complexa - de asistenta sociala - numita Vasiliada, prin care Biserica isi intregeste si caracterul de institutie caritabila

 

         

 


[1] Diac. Asist. Viorel Ioniţă – Rolul Bisericii în societate după Sfinţii Trei Ierarhi, în Studii Teologice, Anul 1983, Nr.1-2, p.9

 

[2] Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol.8, p.9

[3] Ierodiac. Magistr. Nestor Vornicescu – Începutul vieţii de obşte în monahism, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul 1957, Nr. 3-7, p.423

[4] Adrian Botoşâneanul, episcop vicar – Sfântul Vasile cel Mare, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul 1979, Nr. 1-2, p.93

[5] Magistrand V. Prescure – Personalitatea Sf. Vasile cel Mare, în Studii Teologice, Anul 1961, Nr. 5-6, apud Sf. Grigorie de Nazians – Cuvântare funebră în onoarea Sf. Vasile cel Mare, Traducere de Pr. N. Donas, Bucureşti, 1931

[6] Pr. Prof. Dr. Ene Bronişte, Sf. Trei Ierarhi în cultul creştin, BOR, 1958, nr. 12, p. 274.

[7] Arhim. Pr. Iosif Ganea, Sf. Vasile cel Mare ca liturgist, MO, 1980, nr. 3-6, p. 436.

[8] Ene Branişte, op. cit. p.173.