Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu. (Filip. 4, 6).
Duminica a IV.a din Post
Din cele arătate când am vorbit despre importanţa postului am văzut care este postul adevărat: ”Să postim de bucate precum şi de toată patima”, deci post trupesc dar şi post duhovnicesc. Pentru a trăi însă duhovniceşte, trebuie să împlinim îndemnul apostolului care zice: “Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm.” (Gal. 5,25). Cum putem însă să trăim în duhul? Prin „a trăi”, noi înţelegem în sens lumesc hrana, îmbrăcămintea, adăpostul, sănătatea trupească. Dar acestea sunt necesare, sunt suficiente pentru a ne asigura viaţa? Omul are nevoie şi de alte condiţii atât pentru existenţa să trecătoare cât şi pentru a-şi satisface şi alte dorinţe: fericirea, idealul vieţii aşa cum ne zice însuşi Mântuitorul: „Scris este: "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu".” (Mat.4,4).
Viaţa pământească pune la îndemâna omului de toate: bogăţie, mărire, plăceri etc. şi totuşi câţi se declară că sunt fericiţi? Din contră, la tot pasul fiecare om se plânge de necazuri, supărări, decepţii, nefericire. Acest lucru se întâmplă pentru că viaţa pământească luată separat nu satisface pe deplin năzuinţele omului, pentru că omul are şi trup şi suflet iar sufletul are şi el năzuinţele sale: sete de fericire statornică şi veşnică, nu de cea trecătoare, nedeplină şi nesatisfăcătoare. Pentru a trăi pe calea duhului, sufletul are nevoie de aripi nevăzute. Acestea se pot dobândi prin calea rugăciunii care leagă pe om de Dumnezeu şi prin post care are ca scop apropierea de Dumnezeu. „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Mc. 9, 29).
Iubiţi credincioşi,
Dacă postul ne descătuşează de patimi, de păcat şi de urmările lui, făcându-ne mai buni şi mai capabili de a deveni virtuoşi, el face în acelaşi timp şi sufletul mai uşor, mai vioi, un alt om, asemenea osânditului legat de mâini şi de picioare care nu simte numai strânsoarea legăturilor ci şi pe aceea a osândei şi de aceea când îi sunt eliberate mâinile şi picioarele, se simte alt om, liber. Legăturile patimilor şi ale păcatului sunt mai dureroase şi de aceea cel eliberat de ele se simte un om nou şi uşurat, încât poate să se ridice la cele mai înalte înălţimi, ca pasărea ce străbate cu iuţeala spaţii imense. Aripile sufletului cu care omul se poate înălţa până în sferele divine, până la Atotputernicul sunt postul şi rugăciunea. “Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat.” (Ps. 141, 1) căci “auzit-a din locaşul Lui cel sfânt glasul meu şi strigarea mea, înaintea Lui, va intra în urechile Lui.” (Ps 17, 8) zice proorocul David care s-a rugat atât de mult și atât de frumos în neîntrecuţii săi psalmi.
Domnul Hristos ne îndeamnă la rugăciune zicând: “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.” (Mut. 7, 7) asigurându-ne că “Deci, dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va dă cele bune celor care cer de la El?” (Mut. 7, 11) iar în altă parte zice “Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleşilor Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung?” (Le. 18, 7). Şi apostolul Pavel ne face atenţi când scrie Colosenilor: “Stăpânilor, daţi slugilor voastre ce este drept şi potrivit, ştiind că şi voi aveţi Stăpân în ceruri.” (Col. 4, 1) sau Filipenilor “Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu.” (Filip. 4, 6).
Dar nu numai necesitatea rugăciunii ne-a arătat-o Iisus ci ne-a învăţat şi cum să ne rugăm în predica de pe munte când a început activitatea sa de învăţător:” Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El.” (Mt. 6, 6) apoi ne-a dat ca model rugăciunea Tatăl nostru numită şi “Rugăciunea domnească” pentru că este singura rugăciune lăsată de Domnul Iisus. Mai mult de atât Mântuitorul ne-a dat pildă de rugăciune când El însuşi s-a rugat în grădina Ghetsimani înainte de patima sa “Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor Se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ.” iar ucenicilor pe care îi găseşte adormiţi îi deşteaptă şi le zice: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios.” (Mc. 14, 38). Toate aceste îndemnuri arata necesitatea rugăciunii, care face ca sufletul să vieze şi să se adape de la izvorul harului” izvor de apă vie care curge spre viaţa veşnică”.
Este adevărat că Dumnezeu ştie de tot ce avem trebuinţă dar şi părinţii ştiu de ce au nevoie fiii lor şi totuşi voiesc ca fiii lor să le ceară căci pe lângă faptul că este ceva firesc totuşi omului nu i se da harul divin fără exprimarea voii şi dorinţei lui pentru că el are liber arbitru şi aceasta este tocmai rugăciunea care după cum vom vedea are şi alt scop nu numai cererea.
Rugăciunea adevărată trebuie să mai îndeplinească şi anumite condiţii pe care ni le arata tot cuvintele Sfintei Scripturi. Mai întâi rugăciunea trebuie să fie însoţită de credinţă:” De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.” (Mc.11, 24) și cel ce se roagă “Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo.” (Iac. 1, 6). Un alt lucru care se cere atunci când facem rugăciunea este inima curată, fără ură, fără mânie:” Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre.” (Mc.11, 25) aşa cum ne rugăm şi în rugăciunea domnească: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mt. 6, 12). Rugăciunea trebuie să fie smerită după exemplul dat de Mântuitorul în pilda „Vameşului şi a fariseului” în care ne-a arătat că rugăciunea smerită a vameşului păcătos a adus îndreptarea lui în timp ce aceea a fariseului care se socotea drept a fost condamnată pentru că era plină de îngâmfare şi mândrie. Rugăciunea să fie continuă, toată viaţa, zilnică, nu numai la vreme de necaz şi durere, căci altfel este o rugăciune forţată de împrejurări şi nu una conştientă şi liberă.” Privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă” (Lc. 21, 36).
Se cere apoi de la cel care se roagă să se facă vrednic de ajutorul lui Dumnezeu, prin viaţa sa curată, prin postire, prin pocăinţă. Cornelie a postit 4 zile şi s-a rugat şi a apărut un bărbat în haina luminoasă şi i-a zis „Corneliu, a fost ascultată rugăciunea ta şi milosteniile tale au fost pomenite înaintea lui Dumnezeu.” (Fapte 10, 31) iar obiectul cererii să fie ceva demn de Dumnezeu şi folositor sufletului omului căci orice cerere nedemnă, lipsită de caracterul moral este respinsă.
Cum spuneam mai înainte rugăciunea nu este numai de cerere.
Mai întâi avem rugăciunea de laudă şi mărire dată lui Dumnezeu, ca un prinos de recunoştinţa Creatorului şi Purtătorului de grijă al nostru, făpturile sale. Psalmistul David are cântări frumoase de laudă în psalmii săi: „Strigaţi lui Dumnezeu tot pământul. Cântaţi numele Lui; daţi slavă laudei Lui... Tot pământul să se închine Ţie şi să cânte ţie, să cânte numelui Tău.” (Ps. 65, 1-3) sau psalmii de laudă 97, 148 şi alţii care se citesc la Vecernie, Utrenie şi Ceasuri. O altă formă de rugăciune înafară de aceea de cerere și de laudă este rugăciunea de mulţumire pentru toate binefacerile primite de la Dumnezeu după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Mulţumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu Tatăl.” (Efes. 5, 20).
Referitor la rugăciunea de cerere în rugăciuni să cerem: mângâiere, scăpare de necazuri, vindecare de boli, vindecare de boli, iertare de păcate, izbăvire de vrăjmaşi, mântuirea sufletului, ferirea de ispite. În rugăciuni să ne rugăm pentru noi, pentru familie, pentru conducătorii noştri, pentru poporul român, pentru părinţel duhovnic, pentru bolnavi, pentru cei închişi, pentru păcătoşi, pentru îndreptarea celor cu care suntem certaţi, pentru biserica şi biruinţa ei în lume.
Rugăciunea se face atât în particular „în cămara noastră” cât şi în comuniune adică prin participarea la slujbele bisericii. Căci zice Domnul „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Mat. 18, 20). Rugăciunea în particular şi în comun este ca învăţatul acasă şi învăţatul la şcoală, amândouă sunt necesare.
Iubiţi credincioşi,
Cultul bisericii noastre este prin excelenţă o rugăciune publică a tuturor credincioşilor ei care aminteşte de cele mai importante momente din viaţa Mântuitorului.
Iisus niciodată nu a predicat individualismul ci comuniunea. Toate îndemnurile de la sfintele slujbe se adresează mai multor credincioşi nu doar unuia: „Pace tuturor”, „Domnului să ne rugăm”, „să ascultăm Sf. Evanghelie” „Luaţi mâncaţi...”.
Aşadar cunoscând necesitatea rugăciunii, foloasele şi frumuseţea cultului nostru ortodox nu ne rămâne decât grija noastră de a fi mereu priveghetori în duh, făcând din rugăciune hrana noastră sufletească cea de toate zilele, acasă şi la biserică, pe cale, în primejdii şi nu numai, la munca şi în clipele de odihnă, ziua şi noaptea pentru a păstra neîntreruptă legătura cu Dumnezeu, izvorul vieţii noastre sufleteşti.
Amin !
