Sfaturi pastorale legate de sărbătoarea Anului Nou

Timpul ridicării, timpul rodirii

         “Cel mai mare lucru este să ne înnoim viaţa, să luăm aminte, cu fiecare an nou să lăsăm câte un păcat care ne stăpâneşte cine ştie de când şi să punem în locul lui o virtute. Să iertăm greşelile celor ce ne-au supărat, să-i iertăm pe toţi, să începem Anul Nou cu inima curată şi cu credinţă în Dumnezeu. Să nu începem la crâşmă cu beţie, cu fluiere, cu câte şi mai câte petreceri. Că dacă începi bine din ziua întâi, fiindcă ziua bună se arată de dimineaţa, aşa o să-ţi meargă tot timpul!  Să mulţumim Preasfintei Treimi şi Preacuratei Maicii Domnului, care mijloceşte pentru toată lumea, că ne-a învrednicit să mai trecem un an. Să ne hotărâm în inima noastră să punem început bun şi să petrecem de aici înainte cu Dumnezeu, creştineşte. Să ne împăcăm cu Dumnezeu mai înainte de a ne răpi moartea.”

  (Pr.Cleopa)[1]

        “Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu. Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grijă, care este de faţă. Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina că învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.

 (Sf. Ioan gură de aur)[2]

       Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8). Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi să ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte. Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?

(Sf.Ap.Pavel)[3]

      Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe“. Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede“.

(Psalmul 77, 37)[4]

      Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună. Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată. Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc. Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile cele de sus. Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.

      A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească. Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului. De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”.[5]

(Matei 5, 16)

       Această lumină îţi va face mare câştig. Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii. Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).

      Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu! Insă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu? Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu. Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l aruncă de la tine“ (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.  Sfântul Ioan Gură de Aur[6]

      “În seara lui Vasile Sfântul se duce un mare război. Pe de o parte, diavolii îşi fac de cap printre oameni, insuflându-le tot felul de manifestări păgâneşti cum ar fi: îmbuibarea, beţia, privitul la TV, defăimarea chipului lăsat de Dumnezeu omului prin fel de fel de măşti, circ, petarde, artificii, pocnete din bici, petreceri, chefuri cu dansuri destrăbălate. Pe de altă parte, în aceeaşi noapte, la biserici, se citesc moliftele Sfântului Vasile, care sunt rugăciuni de alungare a încornoraţilor.

      După cum se ştie deja, diavolii ies cu post şi rugăciune, deci numai rugăciunea fără post ar fi ca pasărea cu o aripă. Postul însă trebuie să plece în primul rând de la manifestările pe care le-am enumerat mai înainte. Ar fi o nebunie să fac lucrurile diavolului şi să vin la biserică arătându-mă plin de evlavie şi să stau cu capul plecat ascultând exorcismele. Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, aşa şi el să umble (I Ioan 2, 6). Noi trebuie să-I urmăm lui Hristos, mâncarea noastră trebuie să fie cea care a fost şi a lui Hristos: să facem voia lui Dumnezeu (Ioan 4, 34). Unde L-am văzut pe Hristos beat, cu ţigara în gură, mascat, maimuţărindu-se, aruncând cu petarde, artificii sau pocnind din bici? Să nu ne înşelăm luându-ne după cei mulţi, căci iadul şi-a deschis larg gura şi oamenii cad în el precum cad fulgii de zăpadă. Dacă răul se manifestă astăzi la scară largă este din cauză că omul se foloseşte rău de libertatea de a alege pe care i-a lăsat-o Dumnezeu. Dacă mâncarea lui Hristos era să facă voia Tatălui, mâncarea diavolului este să-şi facă voia sa. De multe ori, omul, atunci când îşi face voia, se simte plin de satisfacţie, parcă s-ar îngrăşa de mulţumire.

(Parintele Calciu)[7]

      Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el. Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (I Ioan 2, 15-17).

      Vedem că aici Sfântul Ioan Teologul iarăşi ne enumără cele trei ispite despre care am mai vorbit, cele trei ispite prin care părăsim pe Dumnezeu şi alegem deşertăciunea unor distracţii scurte, mincinoase şi stricăcioase din lume. Trecând de la cei care trăiesc ca păgânii la cei care cât de cât par evlavioşi, nici la aceştia nu găsim o relaţie de jertfă pentru Dumnezeu, ci mai degrabă o relaţie de interes care în două cuvinte ar însemna: trăiesc cu Dumnezeu şi toate îmi merg din plin; aceasta nu este o relaţie de dragoste, de comuniune cu Dumnezeu, ci una de interes.

      Dacă o femeie se căsătoreşte cu un bărbat pentru puterea şi bogăţia sa, atunci ce fel de dragoste este aceasta? Va fi mulţumit bărbatul de ea? El o pune la încercare şi într-o zi îi spune: Draga mea, împăratul s-a supărat pe mine, mi-a confiscat toate averile şi a poruncit să mergem în exil în Siberia. Este o încercare. Cea care a trăit cu bărbatul pentru averea şi puterea sa îl va părăsi, iar cea care cu adevărat şi-a iubit bărbatul va spune: nu contează, important este că nu te-am pierdut pe tine. La fel Dumnezeu ne încearcă, şi, când toate ne merg din plin, înfruptându-ne din bogăţia şi puterea Sa, ne pune la încercare, întorcându-Şi faţa de la noi, şi cădem într-o situaţie disperată, falimentari şi părăsiţi în viaţă de cei apropiaţi. Este o încercare groaznică, dar este doar o încercare în care ne vom vădi: Îl vom batjocori pe Dumnezeu pentru răul ce ni s-a întâmplat, vom cârti, Îl vom părăsi, vom cădea în deznădejde sau ne vom învrednici să se audă din gura noastră acel răspuns minunat: ruinat, flămând şi străin am ajuns în lume, dar nu contează, important este că nu Te-am pierdut pe Tine, Doamne.

      În seara de Sfântul Vasile, în această sihăstrie care s-a transformat într-o zgomotărie, într-o pustie în care mai mult căutăm să plăcem oamenilor decât lui Dumnezeu, acest psalm de laudă sună în acompaniamentul zgomotului de petarde care se aud afară, războiul din lume a ajuns până la mănăstire, vrăjmaşul a ajuns până la acea cetate întărită din vârful muntelui, se dau ultimele lupte şi se pare că se dărâmă totul. Rugăciunile de exorcizare s-au terminat şi omul se întoarce înapoi la acea ceată de prieteni de care nu vrea să se despartă: diavolii plăcerilor lumeşti.[8]

(Ierom. Ioan Buliga)

       Sf. Apostol Pavel scria creştinilor din Roma: “Noaptea e pe sfârşite s-a apropiat ziua . Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi sa ne îmbrăcăm cu armura luminii. Aşa că în plină zi să umblăm cuviincios , nu în ospete si în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în invidie; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos , iar grija pentru trup sa nu o faceţi spre pofte”(Rom. 13,12-14).

       Aceste îndemnuri sunt mai actuale ca oricând căci mulţi dintre semenii noştri înţeleg să petreacă sărbătorile religioase mai mult în “ospeţe şi beţii” sau în “fapte de ruşine”, şi nicidecum în rugăciune şi urmând poruncile lui Dumnezeu . De aceea noi cei care încercăm sa ne deosebim de întunericul veacului acestuia să încercăm să aducem la Hristos şi pe fraţii nostril cei îndepărtaţi de Biserica , încât sa ne bucurăm împreună de învăţăturile Domnului şi să-L slăvim prin faptele noastre.[9]

Pr.Porf.Dr.Mircea Păcurariu

        Viaţa noastră e o carte cu mai multe pagini .Pe o parte scriem faptele noi, pe altă parte scrie Dumnezeu: judecata faptelor. Dacă nu umplem viaţa noastră cu fapte vrednice de pomenire , ea se va reduce la atât :s-a născut, a trăit, a murit . dar de ce a trăit? Cum a murit ? Iată ce este important în viaţa fiecărui om . Din trecut să luăm ce e bun , să lepădăm ce e rău , să ne pătrundem de adevărul că înnoirea şi fericirea noastră stă în a face voia lui Dumnezeu.

                                                                                                                                                                                                                                                  Pr.Dr.Gheorghe Liţiu[10]

      Anul nou îl primim întotdeauna cu nădejdea că va fi mai bun decât cel care a trecut. Din această nădejde s-a născut urarea pe cre ne-o facem cu toţii în zilele de anul nou: “An nou fericit !” După îndemnul Sf. Pavel de la (Romani 4,4), trebuie să trăim nu numai după viaţa trupească ci şi pentru viaţa cerească, pentru care ne-am născut a doua oară din “apă şi din Duh” (Ioan 3,15). Fiind născuţi de maică noastră Biserică în Iisus Hristos. Creştinul este “făptura nouă “dar numai dacă se sileşte să se înnoiască mereu în duhul minţii sale potrivindu-şi viaţa după voia şi poruncile lui Dumnezeu.

       Dorinţa sinceră de înnoire sufletească o arătăm şi în felul cum întâmpinăm Anul Nou. Fericirea rezultată din pofte şi beţii şi tot felul de patimi este trecătoare şi nu satisface niciodată.Se spune că marinarii, când nu mai au apă de băut, beau apa sărată a mării, dar aceasta, în loc să la astâmpere setea, mai rău le arde gâtul şi stomacul. Aşa se întâmplă şi cu fericirea împătimiţilor; ea arde fără a astâmpăra dorul după fericire.

       Iisus a arăta în predica de pe munte calea spre fericire. Cele nouă fericiri sunt nouă drumuri sigure care duc la acelaşi scop: adevărata fericire. “Fericiţi sunt cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi îl împlinesc”. Răscrucea anilor este asemenea judecăţii lui Dumnezeu la care ne vom înfăţişa toţi “Privegheaţi că nu ştiţi în ce ceas vine Domnul vostru...” (Matei 24,42). Iată ce se cere creştinilor în pragul Anului Nou: a priveghe şi a fi ata pentru ziua în care anii vieţii se vor încheia, să fim gata pururea a da răspunsul cel mai bun la înfricoşătoarea Judecata a lui Hristos”.[11]

       În pragul anului nou să cerem de la Dumnezeu la fel cum o facem în sfânta Liturghie: “înger de pace, credincios-îndreptător, păzitor sufletelor şi trupurilor noastre; milă şi iertare de păcatele şi de greşelile noastre; cele bune şi de folos sufletelor şi trupurilor noastre; cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi intru pocăinţă a o săvârşi...” Să le cerem de la Domnul pentru anul care vine şi pentru toţi anii vieţii noastre.[12]

Pr.Dr.Gheorghe Liţiu

            Praznicul Crăciunului îl numeşte pe Hristos “Soarele dreptăţii”,. În jurul acestui” soare “trebuie să graviteze toată viaţa noastră.Pe măsură ce ne apropiem de el ne apropiem şi de semeni noştri. Părinţii s-au exprimat plastic în acest sens. Ei şi-au închipuit un cerc foarte mare. Pe circumferinţa acestui cerc fiecare om îşi are locul său. În centrul cercului este Hristos. De la fiecare om pleacă o rază înspre centru, pe măsură ce ne apropiem de Hristos ne apropiem şi de aproapele nostru. Şi invers: dacă ne depărtăm de Hristos ne depărtăm şi de semenii noştri. Cea mai mare realizare într-o lume care adesea se înstrăinează de Dumnezeu este apropierea de Hristos şi de Biserică.[13]

IPS Antonie Plămădeală