Predică la Duminica a III.a din Post
Iubiți credincioși,
La mijlocul străduințelor noastre duhovnicești pe calea postului, în această duminică aIII.a din post, biserica și cuvintele Sfintei Evanghelii de azi ne pun în față călăuze pentru suflet și ne prilejuiesc popasuri de meditație și reconfortare, asemenea călătorului care a ajuns la jumătatea drumului său, se oprește, se orientează și își capătă noi puteri spre a duce drumul până la capăt. Și drumul ostenelilor noastre duhovnicești este lung și greu, plin de obstacole, de îndoieli, ispite, clipe de deznădejde, de suferințe de tot felul.
Unii o gasesc lungă calea postului, unii o părăsesc îmboldiți de poftele trupului, alții din justificarea slăbiciunii firii omenești, însă nimic nu poate motiva părăsirea unei căi începute pentru binele nostru sufletesc și venirea unui asemenea gând este tot atât de nesocotită ca și aceea a călătorului care de la jumătatea drumului s-ar întoarce îndărăt în loc sa meargă până la capăt.
Tocmai pentru această slăbiciune și pentru a evita orice ispită, ne sunt puse înainte icoana Sfintei Cruci și cuvintele lui Iisus despre valoarea sufletului, ca să ne facă atenți ca nu numai să nu părăsim această cale începută, ci mai mult decât atât ea trebuie să fie ținta întregii noastre vieți deoarece fără osteneală nu poate fi bucurie, fără luptă nu poate fi biruință și unde lipsesc acestea, lipsește și răsplata Domnului. Să vedem dar, care sunt temeiurile ostenelelor noastre și care sunt roadele lor pentru viața și sufletul nostru. Să poposim câteva clipecu mintea și inima către Domnul Iisus Hristos cel răstignit pe cruce.
Iubiți credincioși,
Chipul Sfintei Cruci ne arată oricând jertfa lui Iisus, suferințele îndurate pentru omenire și în același timp ne indică și suferințele noastre în viață ca o realitate și ca o necesitate, căci zice Mântuitorul “Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie”(Mc. 8,34). Suferințele sunt o realitate pentru că sunt o urmare logică a păcatului lui Adam : “blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului!”(Fac. 3,17-18). De atunci omul se naște spre osteneală “omul îşi naşte singur suferinţa, precum vulturii se ridică în aer, prin puterile lor”(Iov 5,7) și “Toate zilele lui nu sunt decât suferinţă şi îndeletnicirea lui nu-i decât necaz; nici chiar noaptea n-are odihnă inima lui. Şi aceasta este deşertăciune!”(Eclez. 2,23), iar Sfântul Apostol Pavel mărturisește: ”Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum.”(Rom. 8,22) cunoscând acesta din proprie expierență dar odată cu suferința vine și mângâierea de la Hristos “Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră…..că precum sunteţi părtaşi suferinţelor, aşa şi mângâierii.”(2 Cor. 1,8). Aceste și numeroase alte locuri ne arată relitate suferințelor și cauza lor și cum ele însoțesc viața fiecărui muritor. Dar oare suferințele sunt o necesitate a vieții omenești? Acest lucru reiese din scopul lor moral altfel nu ar avea nici un sens căci omul tinde spre o viață fericită, fără dureri sau suferințe. Precum micile pedepse aplicate copiilor urmăresc buna lor educație și după cum pedepsele aplicate celor vinovați de anumite fapte se dau în scoplul reeducării lor și promovării bunelor moravuri în societate, tot astfel și suferințele vieții au scopul de a ne arăta unde duce păcatul și nerespectare legilor morale rânduite de Dumnezeu, urmărind vindecarea rănilor păcatelor spre a restabili raporturile normale între om și Dumnezeu. Acest scop îl exprimă cuvintele Sfintei Scripturi astfel:
“Întru aceasta vă bucuraţi, măcar că acum ar trebui să fiţi trişti, încercaţi fiind (acum) de multe feluri de ispite pentru puţină vreme, pentru ca credinţa voastră încercată, mult mai de preţ decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă şi spre slavă şi spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos.”(I Pet. 1,6-7).
“Nu te teme de cele ce ai să pătimeşti. Că iată diavolul va să arunce dintre voi în temniţă, ca să fiţi ispitiţi, şi veţi avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii.”(Apoc. 2,10). Ci:
“Luaţi aminte, dar, la Cel ce a răbdat de la păcătoşi, asupra Sa, o atât de mare împotrivire, ca să nu vă lăsaţi osteniţi, slăbind în sufletele voastre. Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El. Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă…Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Apoi dacă am avut pe părinţii noştri după trup, care să ne certe, şi ne sfiam de ei, oare nu ne vom supune cu atât mai vârtos Tatălui duhurilor, ca să avem viaţă? Pentru că ei, precum găseau cu cale, ne pedepseau pentru puţine zile, iar Acesta, spre folosul nostru, ca să ne împărtăşim de sfinţenia Lui.” (Evr. 12,3-10).
Suferințele au astfel scopul să ne întărească credința, să ne învețe a cunoaște voia lu Dumnezeu, să ne curețe inima de poftele stricăcioase, să ne întărească în răbdare și să ne îndemne la fapte bune, cum ne încredințează alte cuvinte ale Domnului: “Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, știind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea.”(Iac.1,2-3) căci iată : “noi fericim pe cei ce au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul; că mult-milostiv este Domnul şi îndurător.”(Iac. 5,11).
Suferințele vieții fiind o censecință a păcatului, sunt atribuite omului care le-a cauzat și deci pâna la restaurarea noii împărății în care va domni dreptatea lui Dumnezeu, viața pământească unde se da tot timpul lupta între bine și rău, între lumină și întuneric, virtute și păcat, viață și moarte continuă a fi teatrul unor lupte care aduc suferințe, necazuri, dureri, fără a-și pierde scopl lor. Căci dprecum crucea lui Iisus a însemnat suferințe, ea a adus și bucuria și fericirea învierii, a biruinței asupra diavolului și a morții. De aceea și Biserica o cîntă așa : ”Doamne armă asupra diavolului crucea Ta ai dat-o nouă, că se îngrozește și se cutremură nesuferind a căuta spre puterea eiș că morții ai sculat și moartea o ai surpat....”(Taina Sf. Maslu). Și crucea suferințelor noastre ne va adduce biruință și bucurie pentru că acestea ne întăresc sufletul care este cel mai de preț lucru “Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marc.8,36-37) zice Domnul. Dacă toată lumea cu frumusețile și bogățiile și mărirea ei nu valorează cât sufletul nostru atunci ne dăm seama cât de mici sunt suferințele vieții, căci știm ca prin ele ne salvăm sufletele. Sufletul este nemuritor, este cel mai de preț lucru pe acest pământ care se va întoarce la Dumnezeu creatorul său. El tinde tot timpul spre nemurire dupa cum exclamă și psalmistul “În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.” (Ps. 41,1).
Viața pământescă ne ispitește de a ne cruța sufletul de suferințe, căutând a-l satisface cu bucurii trecătoare, căci adesea gândim așa :” De ce să sufăr când pot să fiu fericit ? Viața trebuie să fie bucurie și fericire nu suferință și durere. Așa ne spune uneori rațiunea noastră”. Iisus însă ne face atenți când zice : “Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” (Marc. 8,35) . A cruța sufletul de suferințe, a-l lipsi de exerciții morale, a-l mângâia cu bucurii trecătoare și a-l lipsi de dorințe înalte, a duce o viață comodă fără luptă, fără eforturi pentru dobândirea de bucurii spirituale veșnice, înseamnă într-adevăr pierderea sufletului într-o viață deșartă, imperfectă lipsită de ideal și scop. Cel ce luptă în viață suferind, spre a birui adevărul, lumina, viața sfântă, virtutea care depind de om într-o anumită măsură, acela luptă pentru Evanghelia Domnului pentru împărăția binelui și a dreptății și își va mântui sufletul său. Cei ce caută bucuriile acestei vieți la fel ca bogatul nemilostiv va primi răspunsul lui Avraam “ Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti.”(Lc. 16,25) cei ce se întristează pe pământ și nu disprețuiesc durerile altora primesc răspunsul lui Iisus: “voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.”(Ioan 16,20). Există deci o balanță dreaptă : cine vrea fericirea pământească își pierde sufletul, cine dorește fericirea cerească și-l mântuie.
Iubiți credincioși,
Iată ce învățături călăuzitoare n pune astăzi Biserica la mijlocul Postului mare în care ne ostenim și noi pentru mântuirea sufletului. Și poposind câteva clipe, ne facem un examen de conștiință :”Cât am ostenit până acum? Ce roade sufletești am dobândit? Ce mai avem de împlinit spre a împlini calea începută? Până unde am dus crucea suferințelor și am urmat lui Hristos? Am răstignit toate patimile, toate înclinările spre rău? Am urcat dealul Golgotei spre a aștepta învierea sufletului la o viață nouă?”. Să străbatem calea noastră creștină, suportând și calvarul urcușului și zăpușeala înfrânării trupeștiși vântul ispitelor și ploia poftelor proprii, să trecem peste văile celor ce ne batjocoresc sau ne disprețuiesc, căci la sfârșitul tuturor încercărilor și piedicilor este învierea noastră, este țelul vieții omenești, este lumina lui Hristos.
Să mergem cu credință, să ne întărim cu nădejde, să râvnim cu dragoste spre Dumnezeu, fără a căuta la fața oamenilor căci zice Mântuitorul “Cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.”(Mc.8,37), iar în fața durerilor tot cuvântul Domnului ne asigură că numai”Cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui.”(Mat.24,13).
Amin.
Pr.Șoptică Ciprian
